Una dintre cele mai scrântite idei care se vehiculează deja de 40 de ani încoace este cea legată de existența lui Nibiru.

Legenda lui Nibiru

Nibiru este o presupusă planetă misterioasă din Sistemul Solar. Potrivit teoriei lui Zecharia Sitchin – unul dintre adepții teoriei creării umanității de către extratereștri, Nibiru ar avea o orbită eliptică de 3600 de ani în jurul Soarelui și ar fi locuită de o rasă superioară extraterestră numită anunnaki care ar fi adevărații noștri creatori.

Pe celebrul sigiliu cilindic sumerian VA243 pe care Sitchin își bazează teoria legată de Nibiru (v. cartea sa A 12-a Planetă), cele 11 presupuse planete sunt asezate circular in jurul unei stele cu 6 colțuri, lucru care – în viziunea lui Sitchin – ar fi arătat faptul că sumerienii știau că Pământul se rotește în jurul Soarelui, ceea ce este fals!

Sitchin interpretează sigiliul considerând că doar extratereștrii puteau revela oamenilor situația exactă a organizării sistemului solar și a ordonării heliocentrice a planetelor. (incluzând astfel și planetele invizibile cu ochiul liber – Uranus, Neptun și Pluto).El consideră că punctul din colțul din stânga-sus al imaginii este planeta misterioasă – Nibiru, planeta extratereștrilor anunnaki.

În teoria lui Sitchin, Luna, Pământul și Pluton au apărut în urma unui eveniment apocaliptic în care ar fi fost implicat Nibiru și o planetă aflată atunci între Marte și Jupiter (adică în locul în care acum se află Centura de Asteroizi) planetă pe care Sitchin o identifică în scrierile sumeriene cu Tiamat.

Planeta Marduk / Nibiru ar fi sosit de undeva din spațiu orbitând în direcție opusă față de restul planetelor. Forța gravitațională a lui Neptun ar fi curbat orbita lui Marduk , aruncându-l în sistemul solar (tot în sens retrograd). Gaga, un satelit al lui Saturn ar fi fost aruncat din orbita sa de Marduk, devenind Pluto, acolo unde este el astăzi.

Mai departe, – afirmă Sitchin- atunci când Marduk a trecut din nou peste orbitele planetelor intra-neptuniene, s-a ciocnit cu Tiamat, care orbita la acea vreme între Marte și Jupiter. Jumătate din Tiamat ar fi fost distrusă la impact, devenind Centura de Asteroizi. Cealaltă jumătate din Tiamat a fost lovită de una din lunile lui Tiamat, a fost expulzată din orbita sa către interior și a devenit Terra, iar una din lunile lui Tiamat (Kingu) a devenit Luna. Marduk / Nibiru ar orbita și acum într-o orbită eliptică și o mișcare retrogradă venind de undeva din afara lui Neptun și intrând în Centura de Asteroizi, într-un ciclu retrograd de 3600 de ani.

În afară de faptul că steaua cu 6 colțuri împreună cu punctele din jurul ei nu reprezintă în nici un caz sistemul solar (aspect care va fi demonstrat într-un articol), există nenumărate probleme în această teorie, probleme care indică fără nici un dubiu că teoria este total invalidă:

Scenariul teoriei sistemului solar al lui Sitchin este de neconceput din punct de vedere al legilor astrofizicii

– Din cauza efectului gravitațional al lui Nibiru și a mișcării sale retrograde, orbita lui Neptun nu ar fi putut fi circulară, așa cum este. La fel este și cazul cu orbitele lui Uranus și Jupiter.

– Sitchin nu ne spune în ce fel a ajuns Gaga-Pluto acolo unde se află și nici din ce cauză a ajuns să-și circularizeze orbita. Nu ne spune nici din ce cauză alte luni ale lui Saturn nu au sfârșit la fel ca Pluto.

– La impactul lui Nibiru/Marduk cu Tiamat ambele planete ar avea orbitele serios afectate și ambele și-ar încetini mișcarea.

– La ieșirea din centura de asteroizi, Nibiru, năucită deja de izbitura cu Tiamat, ar fi trebuit să ajungă de-a dreptul în comă la reîntâlnirea cu Saturn, Uranus, Neptun și chiar și Pluto, afectându-le la rândul său.

– Sitchin nu ne spune cum se face că orbita jumătății din Tiamat pe care el o identifică cu Terra a ajuns circulară și de unde și-a luat Terra accelerația adițională necesară pentru aceasta.

– La fel, Sitchin nu ne spune în ce fel a ajuns orbita lui Kingu (Luna) circulară, în jurul Pământului și cum de a ajuns Luna să aibă o rotație sincronă cu a Pământului, după ce în prealabil a fost satelitul unei planete de două ori mai mare decât acesta.

– Sitchin nu ne explică ce se petrece cu Nibiru, cu locuitorii săi și cu asteroizii pe care Nibiru îi întâlnește de fiecare dată când trece prin Centura de Asteroizi. Ce s-ar petrece dacă Nibiru s-ar lovi de Ceres (cca 1000 km în diametru), de exemplu, și cum ar supraviețui anunnaki unui asemenea impact?

Lipsă de fidelitate a reprezentării

Dacă acele puncte reprezintă cu adevărat planetele din sistemul solar, de ce nu sunt ele dispuse la scară (măcar aproximativ) proporțional cu distanța lor față de Soare? În loc de asta, ele sunt aranjate circular în jurul stelei cu 6 colțuri (despre care Sitchin afirmă că reprezintă Soarele). Această reprezentare nu ar avea prea mult sens pentru cineva care ar dori să înțeleagă sistemul solar.

Sitchin afirmă că cele 11 puncte reprezintă planetele în ordinea distanței lor față de Soare, de la Mercur la Pluto. Dar afirmând asta, el se referă la un alt desen, realizat chiar de el, pentru a explica sigiliul (fig 100 / stanga) – desen în care Sitchin modifică dispunerea și diametrul punctelor respective pentru a se potrivi cât de cât cu realitatea din sistemul solar (a se compara și cu fig.101 / dreapta, care este copia imaginii de pe sigiliu).

 

De exemplu:

Pluto apare aproape la fel de mare ca și Pământul deși este cu ceva mai mare decât Luna. Marte apare de aceeași mărime ca și Pământul, deși este jumătate din diametrul acestuia. În realitate, Jupiter și Saturn sunt mult mai mari decât Uranus și Neptun decât în reprezentarea de pe sigiliu.

Pluto nu este la locul său în ordinea distanței planetelor față de Soare

Sitchin ne arată faptul că, în reprezentarea ordinii planetelor pe sigiliu, ”micuțul Pluto nu este unde ar trebui să fie (după Neptun), ci apare între Saturn și Uranus”. În desenul său explicativ arătat mai sus (fig.100/stânga) Pluto este poziționat după Neptun – așa cum este normal, dar pe sigiliu Pluto apare după Saturn !

După părerea lui Sitchin, Pluto a fost un satelit al lui Saturn expulzat dincolo de orbita lui Neptun înainte ca Pământul să se fi format. Dar punctul lui Pluto apare la mare distanță de punctul care-l simbolizează pe Saturn (de fapt apare aproape la mijlocul distanței dintre punctul lui Saturn și cel al lui Uranus) și nu lângă Saturn (așa cum era normal dacă Pluto era satelit al lui Saturn).

În plus, mă întreb cum puteau anunnako-extratereștrii să greșească explicația lor referitoare la poziția lui Pluto cu mai bine de 4 milioane de km (adică cu distanța imensă necesară pentru a-l ”păstra” pe micuțul Pluto ca satelit al lui Saturn), din moment ce ”revelația” lor legată de dispunerea planetelor în sistemul solar arată Pământul și Luna aproximativ în locul unde ar trebui să fie după crearea lor, dar pe Pluto îl arată – conform interpretării lui Sitchin – acolo unde se afla înainte de crearea acestora. Erau chiar atât de nătărăi?

Este clar că Sitchin interpretează sigiliul așa cum îl taie capul ! Pentru el nu este mare problemă faptul că sumerienii l-au pus pe Pluto între Saturn și Uranus, și nu după Neptun. Acesta este doar un detaliu neînsemnat în marea epopee extraterestră pe care o Sitchin o țese cu fantezie și diletantism.

Venus apare după Mercur (sau este reprezentat mai mic decât Mercur)

Nu poți să nu râzi când vezi cum Sitchin se străduiește să potrivească toate lucrurile (indicii, argumente etc) astfel încât totul să iasă așa cum imaginează el ! Dpdv. astronomic, Venus este aproape de 3 ori mai mare în diametru decât Mercur; cu toate astea, pe sigiliu – dacă ne luăm după interpretarea lui Sitchin – Venus ar avea diametrul mai mic decât al lui Mercur sau ar apărea înaintea lui Mercur (adică exact pe dos) în ordinea distanței față de Soare (din moment ce punctul cu diametrul mai mare este mai apropiat de steaua centrală cu 6 colțuri).

Lunile altor planete nu sunt reprezentate

În imaginea sigiliului, deși Luna – luna Pământului și Pluto (inițial luna lui Saturn în viziunea lui Sitchin) apar, nici o altă lună nu este reprezentată, cu toate că unele luni sunt imense: Ganymede (una dintre lunile lui Jupiter) și Titan (lună a lui Saturn), de exemplu – care sunt ambele mai mari decât Mercur, Luna sau Pluto – nu sunt reprezentate; Calisto, Io sau Europa (luni ale lui Jupiter) sau Triton (luna lui Neptun) – care sunt toate mai mari decât Pluto – nu figurează niciunde; iar Charon, care este companionul lui Pluto și are peste jumătate din mărimea acestuia, nu este indicat nici el.

Iată o imagine realizată la scară, cu dimensiunea lunilor fiecărei planete din Sistemul solar prin comparație cu Pământul:

 

Alte corpuri trans-neptuniene nu sunt reprezentate

Eris, Makemake, Haumea sau Sedna nu sunt reprezentate. Dacă un obiect trans-neptunian cum este Pluto era considerat planetă de Sitchin (și de anunnaki), atunci și Eris – care probabil este mai mare decât Pluto -, Makemake, Haumea sau Sedna ar trebui luate în considerare, ceea ce arată că teoria lui Sitchin legată de a 12-a planetă indicată de tabletele sumeriene este total falsă. Nu știau annunaki de Eris și Sedna? Se pare că nu, și există o singură cauză pentru asta: pentru că la vremea când a scris cartea nici Sitchin nu știa, pentru că încă nu se descoperiseră!

TheTransneptunians Size Albedo Color

Nu există nici o consemnare astronomică a lui Nibiru (cu excepția interpretării date de Sitchin tradiției sumeriene)

De ce nu există date despre Nibiru în ultimii 3600 de ani de observații astronomice (adică pe durata unei presupuse revoluții complete a lui Nibiru)? Cu siguranță chinezii sau indienii – care au făcut observații astronomice de mai bine de 5 milenii încoace – ar fi observat și ar fi menționat un asemenea corp ceresc neobișnuit care ar fi vizitat spațiul cosmic vizibil ! Sunt sigur că adepții lui Sitchin scotocesc la ora actuală și prin cele două tradiții mai sus-menționate (în modul lor superficial, ca de obicei!) pentru a găsi indicii, dar până acum n-au arătat nimic.

Legea lui Bode infirmă, nu confirmă teoria lui Sitchin

Sitchin aduce Legea lui Bode ca argument în sprijinul teoriei sale asupra modului în care Pământul și Luna s-ar fi format din bucăți ale planetei care orbita cândva între Marte și Jupiter. El afirmă că, pentru ca legea lui Bode să fie respectată, între Marte și Jupiter ar fi trebuit să se fi format o planetă. Este adevărat! Dar Sitchin folosește Legea lui Bode (și orice alt argument științific) doar atunci când îi convine! El nu arată și faptul că, pentru ca legea lui Bode să fi fost respectată, Pământul trebuia să se fi format de la bun început exact acolo unde se află, lucru care infirmă teoria lui !

Dacă Nibiru există, viața pe acolo ar fi cam ciudată

O planetă cu o durată orbitală de 3600 ani și cu o orbită atât de neobișnuită ar fi – în cea mai mare parte a acestei durate – la o distanță enormă de Soare. Lumina solară nu ar ajunge acolo; Nibiru ar fi în beznă completă, iar căldură ar putea primi doar de la un eventual miez fierbinte pe care planeta l-ar avea (ceea ce ar fi destul de puțin probabil totuși!). Oare ce fel de civilizație atât de avansată ar fi putut construi anunnaki în condițiile acelea?

Rămâne apoi de explicat cum ar face față locuitorii lui Nibiru la schimbările dramatice de climat care ar apărea atunci când planeta ar intra în interiorul orbitei lui Saturn, când ar intra în contact cu căldura și lumina solară sau când ar fi lovită de sumedenia de asteroizi din Centura Kuipper sau din Centura de Asteroizi.

Diletantism astronomic total la Sitchin

Pentru a demonstra felul în care unele pasaje din textele sumeriene pot fi adaptate la o explicație a dinamicii orbitale a celei de-a 12-a planete, Sitchin prezintă următoarea figură (114):

Figura arată planetele aflate în interiorul orbitei lui Jupiter, precum și ipotetica orbită a lui Marduk, pe care am văzut că Sitchin îl consideră a 12-a planetă. Sitchin trage o linie între punctul care indică Terra și punctul A în care spune că inițial Marduk devine vizibil de pe Pământ (conform textului citat de Sitchin; această linie trece prin Mercur, iar unghiul dintre aceasta linie și linia care unește Pământul cu centrul Soarelui ar fi de cca 30 grade).

Apoi trage o linie între Pământ și punctul în care orbita a lui Jupiter intersectează presupusa orbită a lui Marduk (care, apropos, este denumirea lui Jupiter în astronomia și astrologia babiloniană, lucru cu care ”expertul” Sitchin nu este de acord și care ar fi – de fapt chiar este! – demolator pentru toată teoria lui Sitchin), iar această linie ar fi la alte 30 grade față de prima.

Apoi Sitchin prelungește linia care unește centrul Soarelui cu Pământul până la intersecția cu Centura de Asteroizi (punctul C în care Marduk ar ajunge la un moment dat la perigeul său, punct în care – după Sitchin, by the way!- Marduk primește numele de Nibiru)

Sitchin vrea să explice felul în care Marduk ar ajunge să ocupe aceste trei poziții diferite în relație cu Pământul, poziții consemnate de observatorii sumerieni. Dar există o problemă uriașă cu această interpretare: Marduk se mișcă, dar Pământul stă pe loc! Dacă Marduk este vizibil pentru prima dată de pământeni în punctul A, este evident că atunci când Marduk ar ajunge în punctul B, Pământul ar fi parcurs o bună bucată din orbita sa în jurul Soarelui, deci unghiul dintre acest punct, Pământ și Soare ar fi cu totul altul decât cel argumentat de Sitchin conform textului sumerian, adică 30 grade). Și același lucru este valabil și pentru relația dintre Pământ și
punctul C.

Sitchin nu caută să explice doar niște unghiuri posibile pe care Pământul le poate face cu trei poziții diferite ale lui Marduk (oricum e clar că orice astfel de unghi ar fi posibil!), ci arată felul în care -conform textului sumerian – pământenii l-ar fi observat pe Marduk, la aceeași trecere prin sistemul solar, în trei puncte diferite! Ori asta este imposibil!

(va urma)