Kenneth Arnold (1915-1984) ocupă un loc cu totul special în istoria fenomenului OZN. Începutul epocii moderne a fenomenului OZN poate fi identificat cu momentul exact când, în 24 iunie 1947, aviatorul Kenneth Arnold a observat 9 obiecte neobișnuite zburând în formație în apropierea Muntelui Rainier din statul Washington.

Termenul de ”farfurie zburătoare” provine din interviul acordat de el, în care descrie felul în care OZN-urile se mișcau (și nu în care obiectele arătau!).

Mărturia sa a făcut o vâlvă extraordinară, influențând semnificativ percepția colectivă asupra fenomenului OZN: imediat după Arnold (și apoi de-a lungul deceniilor, până în zilele noastre) zeci de mii de oameni din toată colțurile lumii au început să raporteze și ei observații ale unor ”farfurii zburătoare” (citește mai multe despre asta în articolul Ipoteza psihosocială a fenomenului OZN)

Această experiență nu a fost nici prima și nici ultima pentru Arnold. El a mai văzut un grup de cca 25 de obiecte mici, iar în 1952, în California, Arnold a văzut încă două obiecte distincte: unul era ”solid ca un Chevrolet”, iar celălalt era semi-transparent, astfel încât se putea uita prin el de deasupra și vedea copacii de pe pământ prin centrul obiectului. El a remarcat că OZN-urile aveau abilitatea de a-și schimba densitatea și forma, apărând ca niște organisme vii.

Arnold a început să cerceteze asiduu natura fenomenului, pentru a-și înțelege mai bine experiențele. Convins inițial că avea de-a face cu nave spațiale de pe alte planete, Arnold a condus propriile sale investigații. Treptat însă a început să se distanțeze de ipoteza extraterestră.

El a început inițial să speculeze că fenomenul OZN ar avea de-a face cu o stranie conexiune dintre cei vii și cei morți, dar apoi a ajuns la concluzii care au șocat pe mulți adepți ai ipotezei extraterestre.

În 1962 în numărul din noiembrie al revistei Flying Saucers, Arnold a spus:

După 14 ani de cercetări extensive, concluzia mea este că așa-numitele farfurii zburătoare care au fost văzute în atmosfera noastră nu sunt nave spațiale de pe alte planete, ci grupuri de organisme vii care sunt la fel de mult parte a spațiului în care trăim, pe cât este și viața pe care o găsim pe fundul oceanului.

Această opinie este similară cu cea a cercetătorului american James Trevor Constable care afirma despre OZN-uri că sunt un fel de ”creaturi eterice” sau cu cea a lui Ivan Sanderson care remarca faptul că multe OZN-uri par a ieși din adâncul oceanului.

În 1978, jurnalistul și investigatorul fenomenului OZN Bob Pratt l-a intervievat pe Arnold. Arnold a descris ceva ce este raportat destul de des de martori, dar care era rareori menționat de cercetători în perioada aceea. El spunea:

Cred că experiența din 1947 a fost prima indicație că […] există undeva o formă de inteligență care era capabilă să-mi citească mintea. Cred că și alți piloți simțeau în același fel […] Era o experiență înspăimântătoare mai ales din cauza că, atunci simțeai în interior că, într-un fel, mintea ta era controlată și era citită într-un anumit fel de anumite entități necunoscute și că ele păreau să se folosească de asta! Nu avea nici un sens pentru mine.

Pratt:

În cei 30 de ani de investigații, ați ajuns la o concluzie legată de originea OZN-urilor?

Arnold:

Nu. Le-am văzut de șapte sau opt ori și prima mea impresie este că cele de deasupra Muntelui Rainier – adică cele pe care le-am raportat prima dată arătau ca niște semiluni, cu o chestie care pulsa în mijlocul lor. Le-am mai văzut de atunci și, orice ar fi ele, au capacitatea de a-și schimba densitatea pentru a se acomoda la o nouă viteză sau la o altă capacitate de zbor ori la altceva. Impresia pe care o aveam era că ele au un scop…ai senzația că ele sunt conștiente de tine. Și, desigur, și tu ești conștient de ele, dar senzația era că erau ceva viu

Pratt:

Ceva viu?

Arnold:

Ceva ce…ar putea avea originea la suprafața Pământului nostru, lucruri din locuri obișnuite care trec printr-un stadiu de dezvoltare similar cu al unui mormoloc. Ți-ar fi foarte greu să crezi că [ acel mormoloc – n.trad.] va fi o broască, dar când observi procesul, vezi că devine broască. Și există, desigur, acel aspect legat de densitate… Dacă te uiți la o meduză în ocean și nu ești familiarizat cu felul în care o meduză arată când este complet extinsă, ți se pare exact ca apa oceanului, sau ca ceva similar cu aceasta. Ți se pare că e doar puțin lăptoasă și îți înfigi degetul în ea. Și oh, Doamne, ce șoc urmează imediat după aceea…și apoi se solidifică.

 

Natura are modul acesta de a atribui astfel de proprietăți acestor pești ai adâncului, iar ei trec prin diferite stadii de dezvoltare. Dar dacă OZN-urile ar fi nave de undeva [din spațiul cosmic -n.trad. ] atunci înseamnă că n-au avansat foarte mult! Știi, dacă iei o fotografie a unui avion din 1915 și una cu a unui avion din 1978, aproape că ți-ar fi greu să spui că cele două sunt înrudite. Și apoi te gândești că orice civilizație [ extraterestră ] care ar face aceste obiecte le-ar înnoi într-un fel sau altul. [ Doar ] Naturii îi ia multe milioane de ani să evolueze de la o formă la altă formă… Cu toate acestea, aceste obiecte au fost văzute de multe ori înainte [de-a lungul istoriei – n.trad.].

Arnold se referă aici la binecunoscutul paradox al ipotezei extraterestre: din moment ce noi ne schimbăm tehnologia atât de repede încât în 20-30 de ani devine de nerecunoscut, cum se face că – acceptând ideea că obiectele sunt nave de pe alte planete – acești extratereștri avansați nu și-o schimbă pe-a lor? Cum se face că forma și calitatea ”obiectelor” descrise de martori sunt, într-o mare măsură, asemănătoare de la un deceniu la altul, sau chiar după 20, 30, 50 de ani sau chiar după sute de ani? 

Concluzia lui Arnold ( fundamentată pe propriile sale experiențe și cercetări extraordinare) este clară: la o observare atentă, OZN-urile nu par deloc a fi extraterestre!