Teoria Codului Bibliei pleacă de la ideea – exprimată foarte articulat de Maimonide în ale sale Principii ale Credinței – că fiecare cuvânt si fiecare literă din Biblia pe care o avem astăzi ar fi fost dictate direct de Dumnezeu, iar credința este că, prin această ”dictare” inspirată, însuși Dumnezeu ar fi ascuns anumite mesaje secrete, cu caracter destinic pentru anumiți oameni și pentru umanitate în ansamblul său.
Potrivit acestei teorii, aceste mesaje secrete pot fi descifrate prin aplicarea unui cod care presupune sortarea și selectarea anumitor litere ale textului biblic aflate la un anumit număr de litere distanță unele de altele, pentru a recompune astfel acel mesaj secret.
Adepții teoriei Codului Bibliei afirmă că multe evenimente istorice (cum ar fi asasinate, războaie sau evenimente din viețile unor persoane importante) pot fi prezise prin acest cod. Printre adepții acestei teorii există și suporteri ai teoriilor legate de extratereștri, de Noua Eră sau persoane care caută să-și argumenteze propriile lor capacități, realizări sau misiuni planetare excepționale prin presupuse revelații care ar fi codate în Biblie.
Ipoteze legate de existența unui cod divin în textul biblic au apărut de mai multă vreme. Înainte ca teoria Codului Bibliei să fi fost articulată, oamenii au căutat mesaje ascunse în Biblie, în baza ideii că aceasta ar fi o carte sacră și că sacrul are mai multe niveluri de interpretare, existând mereu o latura ascunsă, ezoterică.
Vreme de mai multe secole, tot felul de corelații și combinații cu semnificație au fost căutate în textul Tora-ei (numit în greacă Pentateuhul – primele 5 cărți ale Vechiului Testament) și diverse coduri de descifrare a presupuselor înțelesuri ascunse din Tora au fost aplicate acestui text (în special de adepții Kabbalah-ei – gnoza mistică iudaică).
Într-o formă științifică, ipoteza a fost rearuncată în scenă în 1994 când Doron Witztum, Eliyahu Rips și Yoav Rosenberg au publicat în revista Statistical Science (Vol. 9 (1994) 429-438) un articol numit Equidistant Letter Sequences in the Book of Genesis (Secvențe de litere echidistante în Cartea Genezei). În acel articol erau prezentate – sub forma unui ”puzzle provocator” – argumente statistice (la prima vedere foarte convingătoare) menite să dovedească că anumite date importante din viața unor rabini faimoși ar fi fost codate în Cartea Genezei (evident, cu mult timp înainte ca aceștia să fi trăit).
Acela a fost momentul în care ideea codului biblic a început să capete popularitate, ramificându-se ulterior în două ”școli de gândire”: una tradițională, care acceptă aplicabilitatea codului doar în cazul Tora-ei și alta care extinde aplicabilitatea codului la toată Biblia (creștinii extinzând aplicabilitatea acestui cod inclusiv la Noul Testament).
Subiectul (împreună cu articolul lui Witzum, Rips și Rosenberg) a fost popularizat în special prin best-seller-ul lui Michael Drosnin The Bible Code (1997) și prin filmul The Omega Code.
În cartea sa The Bible Code (25, 98), Drosnin ne spune că:
Biblia este un puzzle uriaș de cuvinte încrucișate și este codată de la început la sfârșit într-un mod care ne spune o poveste ascunsă. Ceea ce Moise a primit pe muntele Sinai este deci o uriașă bază de date interactivă, la care, până acum, nu am avut acces deplin.
[De fapt Drosnin nici măcar nu crede în Dumnezeu. El este adept al teoriei extratereștrilor antici și al creaționismului extraterestru. Potrivit teoriei sale – argumentată cu diverse ”rezultate” ale aplicării ”codului” – acum câteva milioane de ani o navă extraterestră s-a prăbușit pe Pământ, iar ocupanții ar fi dat ”startul” umanității folosind ADN extraterestru. El speculează că acești ‘călători în timp’ extratereștri ar fi cules datele istorice din viața umanității și le-ar fi incriptat în textul biblic!]
Probabil cel mai mediatizat exemplu de ”cod biblic” este cel legat de asasinarea lui Yizhack Rabin. Imaginea de mai jos apare pe coperta cărții lui Michael Drosnin.
Întradevăr, Yizhack Rabin – fostul premier israelian a murit asasinat.
Acest fapt pare extraordinar, dându-se senzația că literele apar astfel alăturate, că totul este atât de explicit în Biblie și că acest asasinat ar fi fost anticipat prin folosirea Codului Bibliei. Ceea nu este indicat acolo este faptul că secvența apare la intervale de 4.772 litere (ceea ce este enorm), iar aplicarea Codului a fost realizată ulterior momentului asasinatului!
Atât partizanii, cât și scepticii sunt de acord că astfel de secvențe cu înțeles pot să apară în orice text, dar partizanii argumentează că exemplele găsite în Biblie sunt mult mai numeroase și mai impresionante decât cele găsite în textele obișnuite, la un grad pe care nici un mecanism aleator nu-l poate duplica.
Evident, argumentul lui Drosnin depinde de poziția precisă a tuturor celor 304.805 litere din Tora. Mai precis, metoda de ”decodare” – numită metoda secvenței de litere echidistante- presupune alegerea unui punct de pornire (în principiu, orice literă) și selectarea literelor aflate la un anumit număr de litere distanță (număr care a fost ales în prealabil în mod liber și care poate fi și negativ), ignorând spațiile și semnele de punctuație. Dacă o singură literă lipsește sau se adaugă la textul Tora-ei, secvența de litere este total compromisă (deși adepții Codului afirmă că deteriorarea codului este, în acest caz, doar parțială).
Argumentele în favoarea Codului sunt aduse în special de evreii ortodocși care caută să dovedească divinitatea Tora-ei sau de către creștini, care caută să dovedească celorlalți evrei că Iisus este Mesia.
Sigur, cei mai mulți teologi, atât iudaici cât și creștini, nu ar avea absolut nimic împotriva existenței unui Cod al Bibliei. Din contră, acesta ar fi încă un argument pentru convingerea lor că Biblia este de inspirație divină.
Cu toate acestea, foarte mulți istorici și teologi (atât evrei cât și creștini) au combătut ideea codului Bibliei, iar o mulțime de matematicieni și statisticieni au arătat că nu există nici un motiv pentru a lua această idee în serios.
Dovezile documentare, istorice, teologice și matematico-statistice atestă – fără nici un dubiu – că această găselniță teologico-statistică este total invalidă!
Argumente istorice și documentare
1. Mai întâi, toți cercetătorii importanți ai tradiției Bibliei sunt de acord că Tora nu este o creație originală, ci este o compilație a mai multor mituri care preexistau în culturile Orientului. Așa cum spune Dr. Christine Hayes – profesor de Studii Religioase la Universitatea Yale,
Biblia nu este o carte! Este o bibliotecă! Este o antologie de scrieri sau cărți. Ea a fost scrisă într-o perioadă foarte vastă de timp, de oameni aflați în situații foarte diferite, răspunzând la lucruri și stimuli foarte diferiți, unii politici, alții istorici, filozofici, religioși sau morali. Sunt mai multe tipuri de material în Biblie.
Această observație este cu atât mai mult valabilă pentru acea parte a Bibliei numită Tora, cea mai sacră scriere a evreilor, lucrare care, tradițional, este atribuită lui Moise. Textul Tora-ei nu provine dintr-o sursă unică. (De altfel, mulți istorici sunt de părere că este foarte puțin probabil ca Moise să fi scris Tora, iar alții sunt de părere că Moise nici nu a existat!). Foarte multe dintre poveștile cuprinse în Tora existau deci cu mult înainte ca Tora să fie compilată. Astfel,
– Povestea Creației provine, în mod clar, din legendele babiloniene consemnate în Enuma Elish.
– Povestea primului cuplu din Grădina Edenului din Geneza 2-3 are afinități clare cu mai vechea epopee babiloniano-asiriană a lui Ghilghamesh.
– Mitul Veghetorilor (Geneza, 6:1-4), conform căruia ființe celeste (considerate îngeri căzuți în tradiția iudaică veche) ar fi coborât pe Pământ, s-ar fi împreunat cu oamenii și ar fi produs niște ființe gigantice (nephilim – ”eroii din vechime, oameni de renume”) era probabil un fragment al mitologiei păgâne despre zei care se împreunau cu oameni pentru a produce eroi/titani (acest mit fiind reflectat și în miturile grecești).
– Mitul potopului din Geneza 6-9 este aproape copie la indigo după un mit mesopotamian consemnat în Epopeea lui Athrahasis și apoi în Epopeea lui Ghilghameș care, la rândul său este similar cu – deși nu derivat din – legenda hindusă a lui Manu și a lui Matsya, avatarul lui Vishnu.
Nu doar atât, dar unele dintre aceste mituri sunt descrise în două variante diferite ceea ce arată că au fost compilate materiale care proveneau din două surse diferite, deci au avut, probabil, doi autori distincți. Astfel, în Tora există două povești diferite ale Creației, două povești ale potopului, cu stiluri distincte, cu vocabulare diferite; în povestea lui Noe exista doua seturi diferite de instrucțiuni pentru alegerea animalelor pentru arcă și două indicii diferite pentru numărul de zile corespunzător duratei potopului etc
Un alt aspect important: moartea și înmmormântarea lui Moise sunt descrise la sfârșitul Tora-ei (ultimele 8 versuri din Deuteronom. Chiar dacă se consideră că Tora a fost scrisă de Moise la inspirație divină, ar fi fost de-a dreptul miraculos ca Moise să-și descrie prohodul! (Din această cauză (și din altele), ideea că Moise ar fi scris Tora este rejectată de cei mai mulți cercetători).
Pentru cercetătorii Tora-ei este ușor de înțeles faptul că, deși evreii au rezistat adorării unor zeități păgâne, au absorbit totuși, în mod voit, o mulțime de elemente de mitologie păgână.
În aceste condiții este absurd să se considere că Tora (sau toată Biblia) este, literă cu literă, o inspirație divină! Este greu de crezut că fiecare bucățică a unui copy-paste atât de evident ar fi divin inspirată, literă cu literă, chiar dacă am admite că toate miturile la care face referire ar fi fost, la origine, de inspirație divină. Tora este deci o creație/compilație umană! Este absurd ca cineva să pretindă inspirație și codificare divină pentru fiecare literă a Tora-ei în aceste condiții!
2. În al doilea rând, textul Tora-ei nu a fost compus dintr-o dată. Au existat 4 perioade în istoria Tora-ei: o versiune inițială a Tora-ei a cărei compoziție a fost probabil lentă și a durat de la începuturile sale (care nu se cunosc cu exactitate) și până cel mai târziu în 300 ÎC, o a doua perioadă cuprinsă între 300 ÎC și cca 100 DC, o a treia perioadă cuprinsă între 100 DC și 1100 DC și o a patra perioadă care a început în 1100 DC până în zilele noastre. Această concluzie se bazează pe multiple dovezi lingvistice, istorice, arheologice și teologice și este un argument important în defavoarea unei inspirații divine aflate la baza textului biblic.
Ideea că Biblia (și în special Tora) a fost scrisă la dictarea divină a lui Dumnezeu este o convingere religioasă dintr-o perioadă târzie!
3. În al treilea rând, înainte de standardizare au existat mai multe variante ale Tora-ei. Tora este o compilație a mai multor ”familii de texte” separate (numite de cercetători J (Jahwist- c. 900 ÎC), E (Elohist – c.800 ÎC), D (Deuteronomist – c.600 ÎC) și P (Preoțesc -c.500 ÎC) care au fost scrise și editate împreună cu mult după perioada estimată a morții lui Moise. Cu alte cuvinte a existat o pluralitate de variante înainte ca Tora să devină un text standardizat (adică aproximativ în anul 100 DC).
Cei mai conservatori cercetători ai istoriei Bibliei sunt de părere că Tora a fost compusă în sec al 12-lea ÎEN, dar majoritatea afirmă că textele de bază care au fost compilate au fost scrise mult mai tîrziu. Astfel, se consideră că cel mai vechi text ar fi fost scris în secolul al 9-lea ÎC, compilația finală realizându-se probabil în vremea lui Ezra (sec 4 ÎEN) sau chiar mai târziu.
Evreii din Palestina și din alte părți ale Mediteranei foloseau o varietate de ”ediții” ale Tora-ei: exista deci mai mult decât un singur text, iar textele nu cădeau de acord între ele. Asta se știe din cauză că manuscrisele descoperite la Qumran (sec 2 ÎC -sec 1 DC) nu cad de acord între ele, ca urmare ele reflectă variante diferite ale Tora-ei.
Nu avem absolut nici un indiciu că ar fi existat un singur text originar, adică standard, sacru, acceptat pe scară largă, față de care celelalte variante să constituie depărtări recunoscute de la tradiție.
Nici nu poate fi vorba de o situație particulară, specifică doar regiunii Qumran, locul de descoperire a manuscriselor de la Marea Moartă. Cu alte cuvinte pluralitatea textuală a Tora-ei nu doar că exista, dar era și acceptată și tolerată!
Fragment din Manuscrisele de la Marea Moartă (Qumran), Psalmii lui David
Fragment din Septuaginta – Codex Vaticanus
Textul masoretic (MT, cel care acum constituie stadardul în tradiția iudaică) se bazează pe unul dintre cele trei familii de texte care au fost descoperite la Qumran, motiv pentru care această familie de texte a fost numită Textul Protomasoretic. Celelalte două familii de texte atestate prin descoperirile de la Qumran sunt Septuaginta ebraică (care a fost baza pentru traducerea greacă inițială a Bibliei) și Pentateuh-ul samaritean (SP).
De exemplu, Iisus și discipolii săi au citat mult mai mult din Septuaginta decât din textul care a servit ca bază pentru textul masoretic care este acum standardul pentru Codul Bibliei (adică până la cca 80% dintre citatele date de ei). De ce ar fi folosit ei un text greșit? Fiind evrei și obișnuiți cu tradiția, nu au știut ei mai bine? Este limpede că răspunsul este unul singur: pentru Iisus și apostolii săi nu era atât de important ce text foloseau pentru că, la vremea aceea, nu exista unul singur ”mai bun”. Din moment ce textul după care Septuaginta a fost tradusă (numit Vorlage) a fost ales pentru traducerea în greacă de un grup de învățați evrei este limpede că era acceptat de tradiție.
Abia mai târziu, în primul secol al mileniului I DC, probabil și ca urmare a efectelor produse de nou apăruta sectă creștină și de alte mișcări heterodoxe schismatice din sânul iudaismului care interpretau textele într-un mod propriu și neortodox – standardizarea Tora-ei a fost considerată un proces necesar.
Limbii ebraice i s-a atribuit o autoritate divină, iar textele aramaice sau grecești au fost rejectate. În fapt, evidența științifică indică însă faptul că Textul Masoretic (care servește ca bază pentru aplicarea Codului) nu este textul original.
Un exemplu care indică cât de mari sunt diferențele este Cartea lui Ieremia, în care diferența dintre textul masoretic și cel care a fost utilizat pentru a crea Septuaginta (LXX) este de 6.000 cuvinte (cca 24.000 litere). Nu doar atât, dar capitolele 46-51 din Ieremia apar în Septuaginta la capitolele 25-31, ceea ce indică o posibilă schimbare de poziție în secvența Codului a nu mai puțin de 12.000 litere, ceea ce este enorm! Ținând seama de faptul că scribii Septuagintei (care au redactat Biblia grecească cu mult înainte ca masoreții să standardizeze varianta lor) considerau textul Vorlage ca fiind sacru, problema este că nu putem ști cu certitudine care text este ”mai bun”, deci, chiar dacă ar exista un ”cod biblic”, nu există nici un mod de a afla cu certitudine asupra cărei variante de text ar trebui să-l aplicăm.
4. Nu în ultimul rând se știe sigur că prezervarea fiecărei litere nu a fost realizată. Dacă o singură literă lipsește din porțiunea de text luată ca bază pentru aplicarea codului, toate exemplele găsite nu au nici o valoare, pentru că secvența de litere se alterează, iar literele nu mai corespund. Orice variație este semnificativă atunci când dorești să ai prezervarea perfectă a fiecarei litere!
Adepții Codului Bibliei consideră că textul Bibliei a fost prezervat cu mare atenție din cele mai vechi timpuri. Maimonide cerea credincioșilor să creadă că textul actual al Tora-ei este exact la fel ca cel primit de Moise pe Muntele Sinai, fără absolut nici o schimbare, iar teologia iudaică indică că până și o singură literă eronată descoperită într-un text al Tora-ei invalidează acel text.
Este ușor de înțeles de ce ideea că textul Tora-ei ar fi ajuns nemodificat până la noi în procesul transmisiei a devenit atât de răspândită. Cu toate acestea, această afirmație nu se susține! Mai mulți rabinii din Evul Mediu erau conștienți de faptul că existau diferențe între diferitele versiuni ale Tora-ei și că diferitele cuvinte se putea pronunța în diferite moduri, având deci înțelesuri diferite. Comentatori importanți ai Tora-ei din perioada medievală (ca de exemplu rabinul David Kimhi) au fost capabili să susțină ideea unei transmisii incorecte a textului Tora-ei fără ca asta să le pună credința la îndoială.
Se știe că transmisia Bibliei a trecut prin același gen de erori scribale ca orice alt text antic. În această privință textul Bibliei nu este cu nimic diferit de restul textelor antice ajunse până la noi.
Așa cum Ronald Hendel, profesor de Biblie ebraică la Universitatea California, Berkeley observa în cartea sa The Book of Genesis:
fiecare manuscris evreiesc al Bibliei – inclusiv fiecare manuscris antic al textului masoretic tradițional – are un număr diferit de litere.
Chiar dacă aceste diferențe nu afectează înțelesul textului, apariția (sau dispariția) unei singure litere în secvența de litere echidistante face ca întregul cod să fie invalid.
Înainte ca manuscrisele de la Marea Moartă să fi fost descoperite, existau doar manuscrisele din perioada medievală. Deși între ele exista un grad mare de conformitate, totuși absolut nici un manuscris nu era identic cu oricare altul! Ba chiar unele ediții ale Tora-ei difereau dramatic de altele, fapt care, în mod evident, alterează secvența literelor)
Aceleași familii de texte (MT, LXX și SP) care apar în manuscrisele medievale sunt prezente și în manuscrisele de la Marea Moartă, cea ce dovedește faptul că înainte de anul 300 BC (deci după exilul babilonian) a existat o pluralitate de ediții ale Tora-ei.
De exemplu, există diferențe de 50 de litere între unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă (care este mai vechi) și textul masoretic (care este mai nou și considerat standard pentru Codul Bibliei). Există peste 300 de discrepanțe între citatele din Tora date în Talmud și ediția Koren (din 1966) a textului masoretic, adică cea care a fost folosită în experimentul original al Codului Bibliei. Nu doar atât, dar există pasaje chiar în textul masoretic asupra cărora masoreții aveau mari suspiciuni, după cum ei înșiși menționează.
Așadar, datorită variației textuale nu există nici o modalitate de a stabili că o secvență de litere a fost standard din cele mai vechi timpuri (asta chiar în cadrul tradiției acceptate) și nici care ar fi putut fi acea secvența de litere!
5. În sfârșit, pe lângă variațiile și erorile de scriere, trebuie spus că practicile ebraice de scriere au fost dinamice și nu statice.
Ceea ce diferă fundamental între textele din antichitate și textele ulterioare este stilul de scriere. Acesta a fost mult diferit față de stilul care apare în cartea lui Michael Drosnin (cel după care studiul asupra Codului Bibliei a fost realizat), iar acest aspect este foarte important, pentru că trecerea la un stil nou este întotdeauna însoțită de greșeli scribale. Literele se pot confunda cu ușurință.
În prima perioadă a Tora-ei, textul conținea numai consoane și, de multe ori, nu existau spații între cuvinte. Așa cum am văzut, textul masoretic (MT) este doar unul dintre familiile de texte ale Tora-ei și a fost transmis de-a lungul secolelor începând cu secolul 1 sau 2 DC de gruparea masoreților, devenind abia mai tărziu textul oficial al Tora-ei.
Anterior textului masoretic, Tora conținea doar consoane! Masoreții au standardizat Tora prin adăugarea semnelor vocalice deci există diferențe între textul – acceptat astăzi – al Tora-ei și cel utilizat în antichitate, ceea ce face ca, din start, ideea Codului Bibliei (care se bazează pe ideea transmisiei divine a întregii secvențe de litere, în forma sa inițială, pe care el se bazează) să fie total invalidă!
Înainte ca semnele vocalice să fi fost inserate în textul Torei standadizat de masoreți), anumite consoane numite „mame de citire” se foloseau și pe post de vocale Această practică a început prin secolul 6 ÎC, adică mult după presupusa viață a lui Moise. ”Mamele” ghidau cititorii în citirea (și intonarea) corectă a textelor. Mai multe manuscrise care aparțin tuturor familiilor de texte silabisesc cuvintele cu sau fără mamele de citire, ca urmare nu există consistență la baza modului de scriere a textului Torei, iar aceasta invalidează teza Codului Bibliei prin faptul că acest cod presupune prezervarea fiecărei litere.
Cineva ar putea specula că rezultatele aplicării codului ar fi mai bune dacă am avea la dispoziție textul original. Evident nimeni nu poate demonstra așa ceva! Chiar dacă acceptăm ideea că Biblia este divin inspirată și că Dumnezeu ar fi ascuns acolo un cod, din moment ce nu se știe cu certitudine care secvență de litere a fost cea originală, nu putem afla acest cod! Ca urmare, din moment ce fiecare literă este necesară pentru ca Codul să fie corect, secvența actuală a codului Bibliei este total irelevantă.
În concluzie, afirmația potrivit căreia Dumnezeu ar fi inserat un cod special în Tora atunci când l-a inspirat pe Moise (sau pe altcineva) să scrie Tora nu poate sta în fața dovezilor pe care le posedăm astăzi. Nu există nici un mod prin care putem afla sau determina sau reconstitui acest text și – un aspect și mai important pentru această discuție – este clar că secvența fidelă a literelor din acel text s-a modificat substanțial în timp pentru că structura manuscrisului, modul de scriere, sintaxa și gramatica limbii ebraice care a produs la origine Tora, s-au schimbat – într-un mod ușor demonstrabil – de-a lungul timpului.
Lipsa de consistență și credibilitate a metodei
Cercetătorii Codului Bibliei nu se obosesc să păstreze o consistență în căutările lor. Pornind de la o literă ei caută atât către stânga, cât și către dreapta, de jos în sus, de sus în jos și diagonal, poate-poate vor găsi câte o propoziție interesantă.
Evident, ei nu țin seama de faptul că limba ebraică se citește de la dreapta la stânga și nu de la stânga la dreapta. (De exemplu, în celebra profeție legată de Yitzhak Rabin, numele asasinului, ”Amir”, a fost găsit prin citire inversă, neconformă cu regula limbii ebraice). Mai mult, sunt unii care aplică Codul Bibliei nu doar la textele ebraice, ci și la Noul Testament sau la traduceri ale Bibliei în engleză sau în alte limbi, ceea ce este de-a dreptul hilar!
Alții (ca de exemplu Grant Jeffrey, autorul unei cărți bine-vândute despre Cod) iau în considerare numele ”biblice” atât în ebraica antică, cât și în cea modernă (nemaivorbind de faptul că numele din Noul Testament ar trebui considerate în silabisirea lor din limba aramaică, care era limba vorbită de Iisus și de discipolii săi). Era normal ca măcar modul de silabisire a numelor care sunt căutate în text să fie stabilit dinainte.
La fiecare căutare de indicii pe care o realizează, partizanii teoriei Codului refuză să avanseze o ipoteză cu privire la numele sau la modul de silabisire (a secvenței de litere care rezultă) care ar constitui o dovadă că Codul funcționează, adică refuză să formeze mai întâi o ipoteză care să poată fi testată ulterior. Cu alte cuvinte, ei caută fără să stie ce caută și fără să știe cum caută, iar ceea ce găsesc, găsesc la întâmplare!
Cititorul își poate pune și alte întrebări legitime. Din moment ce Codul Bibliei poate fi descifrat – realist vorbind! – cu ajutorul computerului, si nimeni nu a putut să facă asta înainte de inventarea computerului, ce rost a avut ca Dumnezeu (sau extratereștrii, potrivit lui Drosnin) să codeze lucrurile astfel? Ce semnificație putea avea acest cod pentru cineva din epoca antică sau medievală care nu putea aplica codul computerizat? Cine putea atunci (și cine poate acum – fără computer – să numere Cartea Genezei din 4772 în 4772 litere pentru a afla că un premier israelian urma a fi asasinat.
Și ce rost ar fi avut ca Dumnezeu să creeze un cod pe care să i-l inspire lui Moise, dar apoi să nu-l poată prezerva? Și ce semnificație pot avea ”descoperirile” lui Drosnin cu referire la evenimente care deja s-au petrecut? Și ce predicții semnificative au făcut deja proponenții Codului în baza aplicării acestuia, predicții care să fi fost deja confirmate? Și cum se pot justifica contradicțiile filozofice și teologice care apar aici între ideea de predestinare completă pe care existența codului o implică și cea de libertate de alegere?
Codul lui Iisus
Evident, acceptarea ideii că Biblia ar avea ascuns un cod divin misterios prin care tainele viitorului pot fi descifrate, trebuia să conducă, inevitabil, la convingerea că divinitatea lui Iisus și identitatea sa cu Mesia ar putea fi indicate de acest cod.
Astfel, propunătorii acestei idei (cum ar fi Grant Jeffrey) au găsit, inevitabil, câteva astfel de corelații în Cartea lui Isaia, cap 52-53. Nu voi repeta aici argumentele documentare și istorice care sunt valabile și în cazul ”codului lui Iisus”. Ideea aici este că nu putem fi deloc siguri de autenticitatea și prezervarea întregii secvențe de litere din Cartea lui Isaia (sau din oricare altă parte a Bibliei)
Însă, așa cum era de așteptat, critici ai Codului sau evrei ortodocși adepți ai Codului au căutat și ei – și au găsit ușor – prin aplicarea regulilor codului la textul biblic și mesaje care afirmă că: ”Iisus este un profet fals”, ”Iisus este un mincinos”, ”Iisus este Satan” sau că Mesia este Buddha, Mahomed sau David Koresh etc. Nu există nici o metodă pentru a diferenția între descoperirile care ne convin și cele care nu ne convin în urma aplicării codului!
Argumente matematice și statistice
Dacă facem abstracție de problema (care, în fapt, este, de netrecut, din toate punctele de vedere!!!) a validității și autenticității oricărui text biblic folosit de proponenții Codului, întrebarea care se pune este dacă din punct de vedere statistic, rezultatele aplicării Codului sunt cu adevărat semnificative, adică dacă apariția lor are o probabilitate mai mare decât întâmplarea.
Autorii Codului au construit o ”sită” pentru localizarea unor ”perechi semnificative de nume, date și evenimente” la care ei s-au gândit că ar putea fi ”sistematic ascunse” în textul biblic. Apoi au aplicat aceeași ”sită” la un text de control (non-biblic) și la versiuni amestecate ale ambelor texte (biblic și non-biblic) pentru a observa dacă, dpdv statistic, textul biblic este mai semnificativ.
La suprafață, după criteriile cercetătorilor, numărătoarea biblică pare a fi mai ridicată dpdv statistic. Problema este că nu este foarte clar ce anume înseamnă ”perechi semnificative” sau ”sistematic ascunse”.
Avocații Codului nu au argumentat clar un standard de falsificabilitate a metodei, adică nu pot indica clar criteriile care ar putea preciza cu certitudine că rezultatele aplicării secvenței de litere echidistante ar fi false.
Să vedem câteva probleme cu teoria inițială. Refutarea matematică și statistică a argumentării lui Witzum a fost realizată de matematicianul australian Brendan McKey, membru al Academiei Australiene de Științe (McKey, Brendan & co. – Solving the Bible Code Puzzle) Nu voi reproduce aici toată argumentația lui McKey.
Una din probleme ține de criteriile de alegere a listei rabinilor. Pentru unii rabini sunt alese doar datele de naștere, pentru alții doar de deces, pentru unii sunt alese alte date decât cele utilizate în Enciclopedia Marilor Personalități ale Israelului (a lui Mordechai Margaliot), unele date fiind disputate. Datele nu includ anul (acest lucru este ciudat, dar foarte convenbil pentru proponenții teoriei) și adesea sunt tolerate în mai multe variante de scriere (unele dintre ele neacceptate prin convențiile de scriere tradiționale).
Potrivit afirmațiilor lui Menachem Cohen, de la Departametul de Studii Biblice al Universității Bar-Ilan (universitate care, potrivit afirmațiilor proponenților teoriei codului, ar fi furnizat lista preliminară a acestor apelative în baza unor liste bibliografice), listele cu apelativele rabinilor folosit în studiu ”nu au nici o bază științifică, fiind în totalitate rezultatul unei alegeri inconsistente și arbitrare”.
În totalitate, pentru cei 32 de rabini, autorii codului au acceptat peste 100 de apelative! Datele corespunzătoare unor rabini sunt la mare distanță de datele lor (de naștere sau de deces) reale…în fapt, cele mai multe sunt mai apropiate de datele altor rabini decât de ale lor.
În studiile sale, McKey demonstrează că doar câteva schimbări (total acceptabile din punct de vedere istoric și lingvistic) în datele cuprinse în această listă anulează complet rezultatele ”semnificative” (dpdv probabilistic) obținute de proponenții codului.
(Poți citi aici argumentația lui McKey).
Codul lui Moby Dick
Într-un interviu din 9 iunie 1997 luat de Newsweek lui Michael Drosnin, autorul bestsellerului Codul Bibliei, acesta, enervat de criticile la adresa codului, a lansat următoarea provocare:
Când criticii mei vor găsi un mesaj despre asasinarea vreunui prim ministru, incriptat în paginile cărții ”Moby Dick”, atunci îi voi crede!
Brendan McKey a acceptat provocarea și, prin utilizarea acelorași secvențe de litere echidistante folosite de proponenții ”codului”, dar aplicate asupra cărții Moby Dick, a găsit ‘mesaje’ despre asasinarea mai multor prim-miniștri, ca să nu mai vorbim de moartea unor mari celebrități sau demnitari cum au fost: Prințesa Diana, John F. Kennedy, Abraham Lincoln, Leon Trotzki, Indira Gandhi sau Martin Luther King.
Rezultatele lui McKey sunt mult mai spectaculoase decât cele obținute de proponenții Codului Bibliei (ceea ce i-a făcut pe unii adepți ai Codului să înceapă să afirme că în Moby Dick chiar există aceste predicții și că Herman Melville a fost divin inspirat când a scris-o). Iată numai câteva mostre:
Asasinarea Indirei Gandhi
Asasinarea Guvernatorului (Gn.) Abraham (”Abe”) Lincoln
Asasinarea lui M.L.King
Asasinarea lui Trotsky (cu un ciocan de gheață)
Experimente similare (cu rezultate spectaculoase) au fost făcute cu alte romane (de exemplu cu Război și pace a lui Lev Tolstoi), cu ziare, reviste sau cu cărți de telefon etc.
McKey afirmă:
Nici o lege a probabilității nu a fost violată aici [în experimentul cu Moby Dick], nici măcar ajustată puțin. Acest lucru este valabil, de asemenea, și în cartea lui Drosnin. Imediat ce înveți regulile lui Drosnin (adică nici una) și metoda lui (puțină programare haotică) poți găsi lucruri ca acestea oriunde. Motivul pentru care pare ceva spectaculos este faptul că numărul lucrurilor posibile pe care le poți căuta și a locurilor în care te poți uita este mult mai mare decât îți poți imagina.
Câteva gânduri de final
Viziunea mea implică faptul că viața și tot ceea ce trăim are o semnificație intrinsecă, adică există o ”Dharma” sau un ”Tao” al vieții, o ordine ascunsă în toate lucrurile și asta dincolo de semificațiile subiective pe care avem tendința să le atribuim (individual sau colectiv) vieții, de aceea sunt absolut convins că este posibil ca ceva foarte inspirat să ascundă mai multe ”văluri” de interpretare.
Cu toate acestea, în nici un caz nu se poate ca un înțeles superior să fi putut fi codificat într-un mod atât de naiv într-un text atât de controversat.
Această găselniță este periculoasă pentru că alimentează ideologii false. Există foarte multe idei mesianice și apocaliptice, foarte multe deviații argumentate de adepții Codului Bibliei (cum ar fi, de exemplu, credința în creaționismul extraterestru, argumentată de cel mai înfocat adept al Codului, autorul Michael Drosnin). Întotdeauna vor exista oameni care vor crede cu superficialitate astfel de găselnițe și, din minciună în minciună, dintr-o credință falsă în alta, se ajunge la aberații ideologice care sunt apoi perpetuate fără discernământ și produc ravagii în mentalitatea colectivă.
Ideea codului Bibliei este doar expresia exagerată a tendinței noastre naturale de a căuta și a găsi paternuri peste tot în jurul nostru; felul în care găsim aceste paternuri și modul în care atribuim semnificație lucrurilor ne poate însă conduce, dacă nu suntem atenți, la amăgire și decepție.
Bibliografie selectivă
Brendan McKay etc, Scientific Refutation of the Bible Codes
Brendan McKey – Assassinations Foretold in Moby Dick!
Drosnin, Michael – Codul Bibliei, Editura Nemira
Hayes, Christine – Introduction to the Old Testament, Curs Yale University
Heiser, Michael S. – Spelling the End of Grant Jeffrey’s ‘Jesus Codes
Ingermanson, Randy – The Alleged “Bible Code”